Mă chinui de foarte mult timp să reușesc să scriu această postare. Îmi tot vin idei, le pierd, le uit, mă întrerup și pierd firul. Am reușit acum să mă adun puțin, să profit de lipsa lucrurilor pe care trebuie să le fac și să mă așez cu laptopul în brațe lângă Anna care doarme pentru prima dată în pătuțul ei pliant, departe de casă, la bunici.
Mi-am dat seama că e greu să continui să scriu orice aici până nu scriu puțin despre mine. Un fel de ‘cuvânt înainte’, dacă vreți să-l numim așa.
Mă numesc Alexandra, am 31 de ani și în ultimii 9 ani am lucrat în industria cinematografică. Am vizitat, pe rând, departamentele de costume, regie și producție, ba chiar am făcut parte de două ori și din echipele de Covid formate pe perioada pandemiei pentru a reglementa respectarea măsurilor sanitare pe platourile de filmare. Acum aproape 2 ani, am produs și primul meu scurt-metraj, în regia lui Florin Babei, care din multe motive nu a fost finalizat 100%, dar va fi gata în curând.
Pasiunea pentru scris mi-am descoperit-o la 14 ani, după ce m-am pus serios pe citit. Scriam poezii, iar apoi am trecut la povești scurte și bloguri. Din păcate, nu am primit neapărat un suport consistent din partea persoanelor care contau pentru mine (adică mama mea) deși mulți prieteni îmi spuneau că sunt talentată, așa că nu am simțit motivația necesară de a continua pe acest drum.
De-a lungul anilor, am scris pentru diverse publicații (revista Teen Press sau publicația online Gaming Sir, de exemplu), dar am avut și diverse job-uri de ghostwriter în online pe subiecte foarte diverse.
Odată cu vârsta, mi s-a părut din ce în ce mai greu să scriu. Mi se părea inutil acest exercițiu pentru că mereu îmi părea că nu am lucruri cu adevărat importante de spus, dar mai ales și din nevoia securității financiare pe care scrisul nu mi-o satisfăcea. Am avut în mine întotdeauna dorința de a împărtăși experiențele mele cu alții în ideea că undeva, cineva, cândva va citi ce am scris și se va regăsi în rândurile mele. Dacă pot descrie în câteva cuvinte nevoia mea de a scrie, este aceasta: ca oamenii să se simtă puțin mai puțin singuri știind că mai sunt și alții care trec prin ce trec ei.
Pe cât de mult iubesc cărțile de ficțiune și mi-aș dori să pot scrie ceva asemănător (poveștile sunt deja în mine, undeva), mi-am dat seama că nu mă pot exprima coerent decât dacă povestesc lucruri pe care le-am trăit, le cunosc.
Iată-mă, 15 ani și ceva mai târziu, într-o nouă încercare de a scrie, de data aceasta din postura de mamă. Bineînțeles, sunt sute de alte mame pe lumea asta care scriu, dar asta nu mi-a diminuat dorința de a-mi împărtăși povestea cu voi.
Atât despre Alexandra scriitoare. Voi reveni, cândva, cu o postare despre Alexandra mamă.
Pe curând.
Mami doarme? 