Mami doarme?

“Prietenul meu muncește, în medie, 12 ore pe zi, dar tot mă ajută cu Anna, mai ales noaptea”.

Aud din ce în ce mai des această frază: soțul/prietenul meu muncește de luni până vineri și nu mă poate ajuta cu copilul. Încerc din răsputeri să înțeleg această afirmație, de fiecare dată când o aud (și o aud destul de des), dar nu reușesc.

Eu cred, cu certitudine, că bărbații își doresc să ajute. Majoritatea dintre ei, cel puțin. Mai cred și că, atunci când devenim mame, avem impresia că nimeni nu se descurcă la fel de bine cu copilul nostru în afară de noi. Ce uităm noi este faptul că este și copilul lor, al bărbaților din viața noastră fără de care acest copil nu ar fi existat. Este absolut natural și firesc să le oferim ocazia să își cunoască copii, să facă greșeli și să învețe. Și ce dacă pune pampersul invers? Și ce dacă a uitat să dea cu cremă la fund sau biberonul nu e destul de cald?

Alt lucru pe care îl pierdem din vedere atunci când nu primim ajutorul pe care l-am aștepta din partea bărbaților este că nu îl cerem. Probabil așteptăm ca aceștia să ghicească în stele exact ce avem noi nevoie să facă ei în momentul ăla. Odată ce îi spunem jumătății noastre, scurt și la obiect, ce avem nevoie, nu cred că există bărbat care să nu se implice sau să nu vrea să ajute. Ei oricum își doresc super mult asta în sinea lor, ei oricum se simt super inutili în primele luni de viață ale copilului, pentru că na, nu alăptează, nu știu cum să liniștească copilul (pentru că nu le dăm ocazia, ne enervăm că plânge copilul o secundă la ei în brațe și îl luăm) și nici nu știu cum să ne ajute pe noi, ce avem noi nevoie, cum ne pot ușura munca.

Dacă simți că jumătatea ta nu te ajută deloc sau simți că “nu vrei să îl deranjezi” pentru că are și un job de zi, te încurajez să aveți o discuție. Spune-i exact cum te poate ajuta. Spune-i că ar fi minunat dacă, de exemplu, peste noapte s-ar trezi măcar o dată să ia copilul, să-l schimbe și să ți-l dea la sân, iar apoi să îl ia și să-l râgâie înainte să îl pună în pătuț. Așa ai reuși să te odihnești și tu mai mult (pentru că știm cu toții că alea 20 de minute în plus de somn contează), iar el s-ar simți mai bine că știe în sfârșit ce să facă ca să te ajute.

“Am timp să fac yoga”

Ori de câte ori menționez altor mame că am timp să fac yoga, simt așa niște priviri care mă străpung prin ecran. Asta probabil din cauza lipsei lor de timp pentru a face acest lucru sau alt lucru care le este drag.

Personal, sunt de părere că noi, ca mame, trebuie în primul rând să ne îngrijim de noi (suflet, trup și minte) pentru a fi capabile să creștem și să ne îngrijim copii. Ei vor învăța întotdeauna ce le arătăm, iar dacă noi le arătăm ca e OK să ne neglijăm pe noi înșine în favoarea altora, ei vor crește crezând că acest lucru este normal.

“Casa mea este mereu ordonată”

Știu că mulți mă vor avertiza, spunându-mi “lasă că vezi tu când mai crește și o să lase jucării peste tot”, dar până la proba contrarie, îmi place să am casa ordonată. Unii oameni înfloresc în dezordinea lor ordonată, iar pe acești oameni eu îi admir. Eu nu pot face asta, dezordinea și aglomerația în casă mă obosesc foarte tare, fizic și psihic, și nu găsesc niciodată ce am nevoie în timp util.

Înainte să nasc, am dezvoltat un sistem pentru fiecare cameră din casă. Fiecare lucru din casa noastră are locul său. Nu avem sertare cu surprize, nu avem rafturi burdușite (decât în cămară, dar va veni și vremea ei) și totul are un sens (cel puțin pentru mine). Dimineața și seara îmi ia 10 minute să pun la loc ce se înșiră de-a lungul zilei (sau nopții, din cauza lui Astro).

De asemenea, studiile arată că bebelușii se pot dezvolta și crește mai armonios în spații ordonate și neaglomerate (vezi practica Montessori).

“O aud uneori pe Anna noaptea că se trezește să-și facă de lucru, dar mă culc la loc și adoarme ea când vrea”

Asta datorită faptului că Anna, de la 5 luni, doarme în camera ei. Impropriu spus camera ei, este de fapt fostul nostru dormitor pentru că nu trăim pe moșie să avem 1000 de camere. Avem două, iar noi dormim pe o canapea extensibilă în sufragerie și ne este perfect așa. Monitorul de supraveghere este deschis toată noaptea, la cel mai mic zgomot o aud.

De când s-a născut, am împărțit toți un dormitor, iar odată cu trecerea lunilor, și prelungirea somnului Annei de noapte, L. a migrat în sufragerie ca să se poată odihni pentru că el mereu s-a trezit la cea mai mică foire a ei – eu nu. Eu aș fi putut continua să dorm cu ea în cameră, fiecare în patul ei, mult și bine, dar mi-am dat seama că, cu cât amân mai mult momentul, cu atât o să ne fie mai greu amândurora mai târziu. Asta plus faptul că efectiv copii se foiesc FOARTE MULT în somn și ajunsesem să aud fiecare foșnitură de sac de dormit pe cearceaf în timp ce ea se chinuia să treacă dintr-un ciclu de somn în altul.

“Dorm 8 ore pe noapte”

Asta dacă nu mă apuc să scriu pe blog sau să citesc vreo carte și să îmi sară somnul. În general dorm cam 8 ore pe noapte.

Am reușit să ajungem la această performanță cu extraordinar de multă muncă. Nici nu vreau să vorbesc despre primele 3 luni de viață ale Annei pentru că totul e așa, in ceață, dar din momentul în care a făcut 3 luni, am început să practic tot ce am citit și învățat despre metodele de adormit (blânde!) și, ușor, ușor, Anna a reușit să învețe să adoarmă singură, moment în care a început să-și elimine mesele de peste noapte, iar trezirile s-au împuținat până au dispărut complet. Odată ce o pun în pat, adoarme în 5 minute în majoritatea cazurilor (excepție fiind unele zile din această perioadă când tranzitează de la 3 somnuri la 2, dar și atunci tot singură adoarme, chiar dacă îi ia mai mult).

În momentul de față, ea doarme de la ora 19 până a doua zi la ora 7 și foarte rar se mai trezește peste noapte că își pierde suzeta.

“Am intimitate în propiul pat, nu-mi dă nimeni picioare în coaste noaptea”

Intimitatea este un aspect care mi se pare extrem de important. Odată ce devenim părinți, intimitatea dispare, dar nevoia și necesitatea acesteia rămâne.

Bineînțeles că nu îți mai poți face de cap ca înainte când vrei, unde vrei. Unu pentru că ești foarte obosit și doi pentru că deobicei e și copilul prin preajmă în timpul zilei, dar odată ce te-ai pus în pat, poți adormi în brațele omului tău fără frica că îți vei strivi moștenitorul la o mișcare greșită.

Eu cred că părinții care aleg să facă bedsharing scapă din vedere anumite aspecte. Pe lângă aspectul siguranței acestei practici, aceștia nu proiectează în viitor: oare cum vrem să arate familia noastră peste un an, doi ani, cinci ani? Dacă un copil între ei mereu și orele lor de culcare legate de copil mereu sună bine, sigur, totu e minunat, dar dacă și-ar dori ca la un moment dat să poată sta liniștiți seara în pat la un serial sau o pizza mâncată în vârful patului, ca pe vremuri, ar trebui să înceapă să facă niște schimbări.

Nu este niciodată prea târziu să muți copilul în camera lui, în propriul lui pat, dar este mult mai ușor dacă începi din prima zi a lui bebe acasă să ai o bună igienă a somnului și să îl culci întotdeauna numai în pătuțul lui (fără protecții, fără jucării, fără perne, fără pături: doar copilul, o suzetă și un sac de dormit dacă folosiți).