Mi-au plăcut dintotdeauna oamenii aventuroși, oamenii care pleacă fără să transforme fiecare ieșire într-un proiect complicat, care văd un loc pe hartă și se gândesc cum să ajungă acolo, nu câte motive există să nu plece. Îi urmăream cu un amestec de admirație și invidie, pentru că eu eram exact opusul. Îmi plăcea foarte mult ideea de aventură, numai că îmi plăcea și mai mult confortul meu, patul meu, baia mea, rutina mea și senzația că știu ce urmează să se întâmple.

Nu am fost niciodată genul de om care să își facă bagajul spontan și să plece undeva doar pentru că i s-a făcut dor de drum. Călătoriile mele au fost, în mare parte, legate de muncă. Lucram în producție de film, iar când ajungeam în alte orașe sau în alte țări, ajungeam acolo pentru că exista un film, o filmare, un program și, de cele mai multe ori, un hotel plătit de casa de producție. Logistica era deja făcută, motivul pentru care eram acolo era foarte clar, iar experiența avea mai degrabă forma unei deplasări decât a unei călătorii.

Am fost în Irlanda să o vizitez pe mama, am fost în Grecia de ziua mea, în Bulgaria pentru că, până la urmă, este aproape, iar România nici măcar nu o văzusem foarte bine, deși am ajuns în multe locuri. Le văzusem însă prin prisma muncii, din mașină, între două locații, dintr-un hotel sau un platou, fără senzația că am fost cu adevărat acolo.

Apoi am devenit mamă, iar ideea de a pleca undeva mi s-a părut și mai complicată decât înainte.

Dintr-odată, o noapte în altă parte nu mai însemna un bagaj și o rezervare, ci un întreg sistem de lucruri care trebuiau să funcționeze suficient de bine încât să nu transformăm plecarea într-o experiență mai obositoare decât statul acasă. Fiica mea nu dormea în pătuțul de călătorie, iar varianta de a o lua pur și simplu în pat cu noi nu exista pentru mine, pentru că riscurile somnului nesigur nu deveneau mai mici doar pentru că eram în vacanță. La asta se adăugau mesele, programul, toate lucrurile pe care trebuie să le iei cu tine când ai un copil mic și, ulterior, intoleranța noastră la histamină, care a făcut ca mâncarea să devină încă un lucru pe care trebuia să îl gândim atent ori de câte ori plecam.

Multă vreme am privit călătoriile cu copii mici ca pe niște călătorii făcute mai degrabă pentru părinți decât pentru copii. Știm că memoria autobiografică a primilor ani este limitată și că foarte multe dintre lucrurile pe care le facem cu ei la doi sau trei ani nu vor rămâne sub forma unor amintiri pe care să le poată povesti la maturitate, așa că mă întrebam sincer de ce aș complica atât de mult viața tuturor pentru ceva ce ea oricum nu avea să țină minte.

Abia mai târziu am înțeles că aici făceam o confuzie. Faptul că un copil nu își va aminti peste douăzeci de ani o anumită cameră de hotel, un drum sau un muzeu nu înseamnă că experiența respectivă nu contează. Copiii nu păstrează doar amintiri explicite, păstrează și familiaritatea cu lumea, felul în care se raportează la locuri noi, la oameni noi, la schimbare și la necunoscut. Nu este nevoie ca Anna să își amintească exact în ce camping și-a făcut niște prietene ca experiența de a ajunge într-un loc în care nu cunoștea pe nimeni și de a se integra aproape instantaneu să însemne ceva pentru ea.

Pe la doi ani și ceva am început, foarte încet, să plecăm. Nu a existat vreun moment în care am decis că de atunci înainte devenim o familie aventuroasă, ci au existat pur și simplu plecări mici care ne-au arătat că putem. Am mers la cazări, am dormit câte o noapte sau câteva zile în altă parte, am învățat ce ne trebuie, ce nu ne trebuie, ce funcționează și ce ne complică inutil viața, iar fiecare experiență reușită făcea următoarea plecare puțin mai puțin intimidantă.

Cred că unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles cel mai bine în ultimii ani este că nu devii curajos înainte să faci lucrul care te sperie. De cele mai multe ori devii mai curajos după ce îl faci și descoperi că ai fost capabil să te descurci. Privim oamenii care călătoresc mult, care își asumă proiecte mari sau care își schimbă viața și spunem despre ei că „așa sunt ei”, că sunt aventuroși, spontani sau curajoși, când de fapt este posibil să fi început exact ca noi, cu un lucru mic, apoi cu încă unul, până când ceea ce părea imposibil a devenit rutină.

În paralel cu toate plecările astea s-a schimbat și viața mea profesională, iar cele două lucruri sunt mult mai legate decât mi-am dat seama la început.

Ani la rând munca mea a însemnat să fiu într-un anumit loc, la o anumită oră, pentru un anumit proiect. După ce am devenit mamă, am început să construiesc treptat altceva, iar primul pas important pentru mine a fost Usborne. Au fost cărțile, munca făcută de acasă, primele venituri care nu depindeau de prezența mea fizică pe un platou și ideea că aș putea construi ceva în jurul lucrurilor care îmi plac și pe care le cunosc.

Mai târziu a venit Mami Doarme, care a crescut tot din ceva foarte personal, dintr-un interes devenit muncă și din nevoia mea de a înțelege foarte bine lucrurile înainte să le explic altora. Nu mi-am construit businessurile cu gândul că într-o zi voi putea lucra dintr-un camping din Slovacia sau din mașină între Budapesta și Bratislava, numai că, la un moment dat, am realizat că exact asta îmi oferiseră.

Anul acesta am muncit din mașină, din rulotă, de la terase, dintre două vizite la zoo și uneori în jumătatea aceea de oră în care Anna accepta să facă altceva. Nu idealizez deloc lucrul acesta, pentru că uneori libertatea de a putea lucra de oriunde înseamnă și că munca te poate urma oriunde, însă pentru mine diferența fundamentală este că acum pot pleca fără să pun viața pe pauză.

Probabil că schimbarea cea mai mare a venit însă anul acesta, când Anna a făcut cinci ani.

Pentru prima dată am simțit că nu o mai luăm cu noi în călătorii, ci că mergem împreună. La cinci ani nu mai este doar copilul pe care îl muți dintr-un loc în altul și căruia încerci să îi păstrezi programul suficient de stabil încât să fie bine. Are lucruri pe care vrea să le vadă, opinii, preferințe, întrebări și o capacitate reală de a participa la experiență.

Poate să intre într-un muzeu și să îi placă, poate să compare locuri, poate să decidă că vrea neapărat să vadă canguri adevărați și să schimbe itinerariul tuturor, poate să urce kilometri printr-o grădină zoologică doar pentru asta, apoi să stea zece minute în fața unor canguri care dorm până când, în sfârșit, intră îngrijitorii și animalele se ridică și încep să sară. Poate să intre într-o galerie de artă și să mă surprindă prin cât de mult îi place, poate să se costumeze într-un muzeu și să transforme exact acel moment în preferatul ei din toată ziua, iar într-un camping are nevoie de aproximativ zece minute până să dispară la joacă împreună cu niște copii pe care nu îi văzuse niciodată înainte.

Din punctul ăsta de vedere, toate lucrurile despre care credeam când era foarte mică, faptul că sunt în principal pentru noi au început să fie, în sfârșit, și foarte mult pentru ea.

Anul acesta am făcut în jur de 5.000 de kilometri.

Am mers prin România, am traversat Ungaria, Slovacia și Austria, am văzut Budapesta, Bratislava și Viena, am dormit lângă râuri și lacuri, am mers la muzee, castele, grădini zoologice și galerii de artă, am văzut panda, koala, urși polari și canguri, am ascultat un leu răgând la câțiva metri de noi și am cântat Let It Go în mașină cu luna răsărită în fața noastră.

Experiența nu a semănat însă aproape deloc cu imaginea aceea romantică a vieții pe drum pe care o vezi în fotografii. Într-o noapte am dormit mai puțin de cinci ore pentru că vânam furnici de pe Anna, într-o alta am stat într-o rulotă încinsă după o zi cu 39 de grade, am prins vijelii, am rămas fără apă, am rămas fără gaz exact când trebuia să facem mâncare, am stat două ore blocați pe M1 în Ungaria și am făcut duș într-o cabină împărțită cu un păianjen.

Am avut zile în care am mers enorm pe jos și seri în care copilul nu voia să adoarmă, deși eu eram convinsă că după atâtea ore ar trebui să cadă lată. Am avut tantrumuri, negocieri, mult prea multe „mami” pe minut și un moment în care tableta cu Duolingo a fost cea mai rezonabilă soluție pe care am găsit-o în timp ce așteptam să putem face cina.

Nu am devenit, odată cu toate drumurile astea, un om căruia nu îi mai place confortul. Îmi place în continuare foarte mult patul meu, baia mea, cafeaua mea și ideea de a nu trebui să mut nimic ca să merg la culcare. Nu am descoperit vreo chemare ascunsă pentru traiul auster și nici nu cred că trebuie să renunți la confort ca să fii aventuros.

Am descoperit mai degrabă că cele două nu se exclud.

Versiunea mea de aventură poate să aibă frigider, aer condiționat, cafea, opriri dese, un copil căruia trebuie să îi dau de mâncare înainte ca lucrurile să degenereze și un câine de 30 de kilograme pentru care trebuie să verific fiecare destinație. Poate să includă un itinerariu pe care îl schimbăm de trei ori și zile în care vedem doar jumătate din lucrurile pe care le aveam în plan. Nu devine mai puțin aventură doar pentru că eu vreau să știu unde vom dormi.

Multă vreme am crezut că siguranța și aventura sunt cumva în opoziție. Oamenii aventuroși mi se păreau cei care nu se gândesc prea mult, care improvizează, care „se descurcă”, în timp ce eu sunt omul care verifică, citește și vrea să înțeleagă riscurile înainte să ia o decizie. Acum cred exact invers.

Pentru mine, siguranța este lucrul care îmi permite să plec.

Faptul că verific unde doarme copilul, unde poate sta câinele, ce temperatură este, unde putem mânca și ce facem dacă planul A nu funcționează nu mă face mai puțin aventuroasă. Îmi dă suficient control asupra lucrurilor importante încât să pot accepta mai ușor tot ce nu pot controla.

Nu trebuie să aleg între a fi mama care se gândește la siguranță și omul care vrea să vadă lumea. Pot să fiu ambele în același timp.

Nu știu cât din cei 5.000 de kilometri de anul acesta își va aminti Anna peste douăzeci de ani. Probabil unele lucruri vor rămâne și altele se vor pierde, unele locuri se vor amesteca între ele, iar câteva întâmplări despre care eu voi fi convinsă că au fost memorabile vor dispărea complet din memoria ei.

Mi-ar plăcea însă să îi rămână ceva mai important decât lista locurilor.

Mi-ar plăcea să crească având senzația că lumea este accesibilă, că poți să fii curioasă și să mergi să vezi, că o limbă pe care nu o înțelegi nu este ceva amenințător, că poți să ajungi undeva unde nu cunoști pe nimeni și să îți faci prieteni, că uneori te rătăcești, alteori plouă, uneori cina este un sandwich pe o bordură și, cu toate astea, ziua poate să fie foarte bună.

Mai ales, mi-ar plăcea să nu crească uitându-se la oamenii care fac lucruri și gândindu-se, așa cum făceam eu, că ea pur și simplu „nu este genul acela de om”.

Pentru că eu am petrecut foarte mulți ani crezând că oamenii aventuroși sunt un alt tip de oameni.

Acum câțiva ani mi se părea complicat să dorm o noapte cu copilul în altă parte. Anul acesta am traversat patru țări cu ea, cu un câine și cu o casă după noi, iar la mai puțin de o zi după ce am ajuns acasă deja îmi era dor.

Nu doar de Viena, Budapesta sau Bratislava, ci de drum, de diminețile în care deschideam ușa rulotei și trebuia pentru o secundă să îmi amintesc unde suntem, de mesele mâncate afară, de Anna care își găsea prieteni înainte ca noi să terminăm de instalat rulota și de senzația că, pentru câteva zile, toată viața de care avem nevoie încape într-un spațiu suficient de mic încât să îl putem lua după noi.

Probabil că aventura nu a fost niciodată, pentru mine, despre a deveni omul care nu are nevoie de confort. A fost despre a nu mai lăsa confortul să decidă cât de mare poate fi viața mea.

Anul acesta am făcut 5.000 de kilometri.

Eu, omul care ani de zile s-a uitat la alții plecând.

Iar acum deja mă gândesc unde mergem data viitoare.