În ultimele două săptămâni, prin muzeele pe care le-am vizitat, am fotografiat aproape instinctiv fiecare leagăn pentru copii pe care l-am întâlnit. Cele trei din fotografii sunt complet diferite: unul simplu, construit din câteva scânduri, unul pictat și unul atât de elaborat încât pare o piesă de mobilier de lux. Toate aveau însă aceeași funcție: copilul avea propriul spațiu de somn și cred că trebuie să discutăm despre asta, pentru că în jurul somnului copiilor circulă tot mai des o poveste foarte convenabilă: aceea că, în trecut, copiii dormeau mereu lipiți de părinți, iar pătuțul, somnul separat și încurajarea autonomiei ar fi niște invenții moderne, occidentale și lipsite de căldură. Nu sunt.

Leagănele pentru copii există de secole. Metropolitan Museum of Art păstrează un leagăn florentin din secolele XVI–XVII. În 1645, Rembrandt a desenat din viața reală un bebeluș dormind într-un leagăn. Science Museum din Londra are un leagăn european datat între 1701 și 1850, iar Victoria and Albert Museum păstrează un leagăn proiectat în 1861.

Asta nu înseamnă că, în trecut, fiecare bebeluș dormea singur într-o cameră amenajată în stil Montessori. Cele mai multe familii nici nu aveau suficiente camere pentru așa ceva. În multe locuințe tradiționale, părinții, copiii și uneori mai multe generații dormeau în aceeași încăpere, dar chiar și atunci, bebelușul putea avea leagănul lui, așezat lângă pat, lângă sobă sau într-un colț al camerei. Muzeele etnografice păstrează inclusiv astfel de camere comune în care apare un leagăn separat pentru copil.

Aceasta este diferența pe care o ratăm constant în discuțiile online: a dormi în aceeași cameră cu un copil nu este același lucru cu a dormi în același pat cu el. Părintele putea fi la câțiva pași, putea să audă copilul, să îl hrănească, să îl liniștească, să îl legene și să răspundă atunci când avea nevoie, dar copilul avea în continuare propriul loc de somn. Trebuie să ținem cont și de faptul că pe vremea aceea nu existau sistemele moderne de supraveghere care ne permit acum să îi vedem și cum respiră, noi fiind în camera cealaltă.

Leagănul este dovada materială că apropierea și o suprafață separată de somn au coexistat timp de sute de ani.

Desigur, simpla existență a acestor obiecte nu ne permite să spunem că toți copiii dormeau exclusiv în ele sau că bedsharingul nu a existat. A existat și el, din foarte multe motive: spațiu insuficient, frig, sărăcie, alăptare, obiceiuri locale sau pur și simplu alegerea familiei, dar putem spune fără ezitare că pătuțul copilului nu este o invenție modernă și că somnul pe o suprafață separată nu este o dovadă de răceală, respingere sau atașament nesigur.

Am ajuns să citim despre un copil care doarme doar o oră la creșă, ajunge seara foarte obosit, cântă, dansează și se agită 40–50 de minute înainte să adoarmă, apoi se trezește plângând, iar concluzia să fie imediat: „anxietate de separare, trebuie să doarmă cu noi”. Poate fi anxietate de separare, dar poate fi și supraoboseală.

De fapt, comportamentul descris – agitație intensă la culcare, dificultate de a sta locului, adormire lungă deși copilul pare epuizat și somn fragmentat – ar trebui să ne facă să verificăm înainte de toate programul: ora de trezire, momentul și durata somnului de prânz și ora reală la care copilul adoarme seara.

Un copil supraobosit nu adoarme obligatoriu imediat. Uneori pare că a primit brusc o doză nouă de energie, iar prezența părintelui în pat nu scurtează întotdeauna adormirea. Părintele poate deveni un stimul suplimentar: copilul îl privește, îl atinge, îi vorbește, îi verifică reacțiile și continuă interacțiunea. În loc să rezolvăm cauza, putem adăuga o asociere nouă peste un program care continua să nu funcționeze.

Dacă o familie dorește să doarmă împreună și toată lumea se odihnește bine, este alegerea ei. Nu trebuie să se justifice în fața nimănui. Bineînțeles, riscurile asociate bedsharingului sunt reale, există și noi le relatăm aici în grup de ani de zile. Problema apare când alegerea personală este transformată într-o superioritate morală:

• „Eu dorm cu copilul pentru că îl iubesc.”
• „Copilul meu va decide singur când este pregătit.”
• „Cei care își culcă separat copiii îi obligă să fie independenți.”
• „Sleep trainingul este abuz.”

În comentariile de la postarea care a pornit această postare apar copii care dorm cu părinții la 6, 7, 8, 9 și chiar 10 ani. Unele mame spun deschis că ele sunt cele care nu pot sau nu vor să doarmă fără copil și este în regulă să recunoaștem asta. Uneori nu copilul este cel care „nu este pregătit”, uneori părintele nu este pregătit să încheie etapa, dar să nu numim automat nevoia adultului „nevoia emoțională a copilului”. Chiar eu însămi, când Anna avea 4 luni și începuse să doarmă toată noaptea, am amânat plecarea din camera ei din cauză că a murit mama mea – am simțit nevoia să fiu aproape de ea.

Copiii nu trebuie abandonați până când învață să doarmă, dar nici nu trebuie să așteptăm pasiv ca, într-o dimineață, să anunțe singuri că sunt pregătiți pentru independență.

Noi îi ghidăm cu blândețe în toate celelalte domenii. Îi ajutăm să meargă la grădiniță, să renunțe la scutec, să mănânce singuri, să se îmbrace, să își gestioneze frustrarea și să rămână cu alți adulți de încredere. Autonomia în somn poate fi învățată la fel: treptat, cu predictibilitate, limite potrivite și sprijin.

Și nu, sleep training nu înseamnă automat să închizi ușa și să lași copilul să plângă. Există metode care implică plâns, dar există și metode graduale, cu prezență și răspuns parental: ajustarea programului, schimbarea treptată a unei asocieri, reducerea progresivă a ajutorului sau mutarea părintelui tot mai departe de pat.

În studiile care au urmărit intervenții comportamentale asupra somnului nu au fost găsite diferențe ulterioare privind atașamentul dintre părinte și copil, iar o urmărire la cinci ani nu a identificat efecte negative pe termen lung asupra relației părinte–copil.

Putem să nu dorim sleep training (deși repet, există doar 2-3 metode cu plâns, celelalte fiind blânde). Putem alege bedsharingul. Putem alege să stăm lângă copil până adoarme.

Dar acestea sunt alegeri familiale, nu teste care măsoară cât de mult ne iubim copiii.

Siguranța emoțională nu se construiește prin numărul de centimetri dintre două corpuri în timpul nopții, ea se construiește prin mii de răspunsuri oferite copilului ziua și noaptea: sunt aici, te aud, îți respect nevoile, dar sunt și adultul care te ajută să înveți ceea ce încă nu poți face singur.

Fotografiile acestea ne amintesc ceva foarte simplu: copiii au fost ținuți aproape, iubiți și îngrijiți, având în același timp propriul loc în care să doarmă, cu mult înainte să existe internetul, consultanții de somn sau discuțiile despre sleep training.