Există un tip de mesaj pe care îl primesc atât de des încât a devenit aproape o formulă: „Știu că programul lui ar trebui să fie X, dar nu reușesc nicicum să-l fac să doarmă cât trebuie.”

Și în propoziția asta sunt, de fapt, două presupuneri care merită desfăcute serios: că undeva există un program corect pentru copilul respectiv, pe care părintele trebuie să reușească să-l implementeze, și că există un anumit număr de ore pe care copilul „trebuie să și le facă” în fiecare zi, indiferent de ceea ce observăm concret la el.

De aici începe una dintre cele mai bizare relații pe care internetul parentingului le-a creat cu somnul copiilor. Avem tabele pentru ore totale de somn, tabele pentru ferestre de veghe, tabele pentru numărul de somnuri, tabele pentru durata fiecărui somn, tabele pentru ora de culcare, uneori toate prezentate cu o precizie care îți dă impresia că dacă ai un copil de 8 luni și 12 zile ar trebui să știi aproape matematic la ce oră îi cade capul pe pernă.

După care copilul face ceva profund ofensator pentru Excel: nu respectă tabelul.

Nu adoarme când „ar trebui”. Se trezește după 42 de minute, deși cineva a spus că somnul trebuie să dureze o oră și jumătate. La 11 luni încă funcționează foarte bine cu două somnuri, deși mama din grup a trecut deja la unul. La aceeași vârstă, alt copil nu mai poate susține două fără ca seara să ajungă la 22:00.

Și, în loc să folosim informația asta despre copil, începem să încercăm să reparăm copilul.

Îl ținem treaz pentru că mai are 20 de minute până „își face fereastra”. Îl punem la somn deși nu prezintă niciun semn că ar putea dormi, pentru că aplicația spune că a venit ora. Încercăm 45 de minute să prelungim un somn din care s-a trezit liniștit și foarte bine dispus pentru că „n-a făcut decât o oră”. Calculăm seara că îi lipsesc 53 de minute din totalul zilnic și intrăm în panică.

Uneori ajungem chiar să-i oferim atât de multă oportunitate de somn în timpul zilei încât seara nu mai are suficientă presiune pentru somn, adormirea începe să dureze o eternitate sau apar perioade lungi de veghe în mijlocul nopții, iar concluzia este că probabil copilul este și mai obosit și trebuie să-i mai prelungim puțin somnul.

Am văzut bucla asta de foarte multe ori în familiile cu care am lucrat și, sincer: wtf is that?

Copiii nu citesc recomandările de somn

Recomandările de somn există și sunt importante. Ele ne ajută să știm ce se întâmplă, în medie, la diferite vârste și ne oferă un cadru în care putem identifica atât privarea cronică de somn, cât și situațiile care merită investigate mai atent.

Numai că recomandările serioase nu arată deloc ca tabelele cu precizie de 15 minute care circulă pe social media.

American Academy of Sleep Medicine recomandă pentru sugarii între 4 și 12 luni 12-16 ore de somn într-un interval de 24 de ore, incluzând somnurile de zi; între 1 și 2 ani, intervalul este de 11-14 ore, iar între 3 și 5 ani de 10-13 ore. Observați dimensiunea intervalelor: patru ore la sugari, trei ore la copiii de 1-5 ani. Nu este o eroare de redactare, ci expresia unei realități biologice foarte simple: nevoia de somn nu este identică între doi copii de aceeași vârstă. AASM formulează explicit recomandarea în funcție de vârstă și biologie individuală.

O revizuire sistematică foarte citată, care a analizat 34 de studii despre patternurile normale de somn ale copiilor între 0 și 12 ani, a găsit exact această variabilitate. Pentru sugari, durata medie a somnului era de aproximativ 12,8 ore, însă intervalul statistic observat era enorm: aproximativ 9,7 până la 15,9 ore. Pentru categoria toddler/preșcolar, media era de 11,9 ore, cu un interval de aproximativ 9,9 până la 13,8 ore. Autorii au găsit variație inclusiv în ceea ce privește trezirile nocturne și alte caracteristici ale somnului și au tratat aceste valori drept norme populaționale, nu rețete individuale.

Asta schimbă destul de mult discuția despre copilul care „nu-și face orele”. Care ore?

Media? Jumătatea intervalului? Numărul dintr-un infographic? Nevoia copilului vecinei care are aceeași vârstă?

Recomandările sunt extrem de utile atunci când le folosim pentru ceea ce sunt. În momentul în care transformăm un interval populațional într-o cotă zilnică individuală, începem să cerem științei ceva ce știința însăși nu pretinde că poate oferi.

Programul nu este ceva ce inventăm noi într-o duminică seara

Când spun că nu „facem” programul copilului, nu spun că părintele stă pasiv și așteaptă să vadă când adoarme copilul pe podea.

Noi influențăm enorm somnul copiilor: prin expunerea la lumină, prin ora la care începe și se termină ziua, prin activitate, mese, rutină, mediul de somn, oportunitățile pe care le oferim pentru somn și prin consistența cu care organizăm toate acestea. Rutinele de seară sunt unul dintre exemplele bine studiate; inclusiv într-un studiu randomizat pe copii mici, introducerea unei rutine consecvente a fost asociată cu adormire mai ușoară, mai puține treziri nocturne și o continuitate mai bună a somnului.

Numai că toate acestea lucrează împreună cu biologia copilului, nu împotriva ei.

Somnul este reglat prin interacțiunea dintre presiunea homeostatică pentru somn – foarte simplificat, acea nevoie care crește pe măsură ce petrecem timp treji – și sistemul circadian, care face ca disponibilitatea organismului pentru somn sau veghe să varieze în funcție de momentul biologic al zilei. Modelul cu două procese al reglării somnului, descris inițial de Borbély și dezvoltat în deceniile următoare, rămâne unul dintre cadrele fundamentale ale științei somnului.

La copii, peste toate acestea se suprapune maturizarea. De aceea un copil trece, în primii ani de viață, de la somn distribuit pe aproape întreaga zi la perioade din ce în ce mai lungi de veghe și, progresiv, la tot mai puține somnuri diurne. Tranziția nu se produce însă într-o zi anume și nici nu apare simultan la toți copiii.

Asta este partea pe care un tabel nu o poate afla în locul nostru.

Ferestrele de veghe au devenit probabil cea mai supralicitată unitate de măsură din somnul copiilor

Le folosesc și eu, sunt utile.

Dacă îmi spui vârsta copilului și că primul lui somn apare de obicei după o anumită perioadă de veghe, informația mă ajută să-mi construiesc o ipoteză despre ceea ce se întâmplă. Dacă aceeași perioadă produce, zi după zi, 40 de minute de luptă la adormire, informația mă ajută și mai mult. Dacă o modificăm puțin și dintr-odată copilul adoarme liniștit în 10 minute, avem încă o informație.

Asta este foarte diferit de: „are 7 luni, deci fereastra lui este 2:45”.

Consensurile medicale privind somnul pediatric nu ne oferă asemenea valori minut cu minut. Recomandările sunt formulate prin intervale largi de somn în 24 de ore tocmai pentru că există variație biologică importantă între copii.

Mai mult, ceea ce tolerează un copil nu rămâne neapărat constant nici măcar de la o săptămână la alta. O boală, câteva nopți foarte fragmentate, o tranziție între somnuri, intrarea în colectivitate, o schimbare masivă de rutină sau pur și simplu maturizarea pot schimba temporar felul în care se distribuie somnul.

În practica mea am văzut copii pentru care părinții petreceau zilnic 30-60 de minute încercând să obțină un somn pe care copilul efectiv nu îl mai putea susține în formula respectivă. Am văzut și reversul: copii ținuți treji până la o anumită oră pentru că „nu ajunseseră la fereastră”, deși toată ziua lor arăta că în acel moment aveau nevoie de o oportunitate de somn mai devreme.

În ambele situații, tabelul devenise mai important decât observația.

„Dar trebuie să doarmă două ore la prânz”

Nu. Nu „trebuie” prin simplul fapt că cineva a scris două ore într-un tabel.

Uneori două ore sunt exact ce are nevoie copilul. Alteori o oră și zece minute este somnul după care se trezește spontan, bine dispus și perfect capabil să-și continue ziua. În alte situații, un somn de două ore și jumătate poate fi util după o noapte proastă, iar dacă devine rutina zilnică poate împinge somnul de seară într-un punct în care părinții petrec o oră încercând să adoarmă un copil care pur și simplu nu are suficientă presiune de somn.

Și aici intervine o eroare pe care o întâlnesc frecvent: tratăm somnul de zi și somnul de noapte ca două conturi complet separate.

Nu sunt.

Copilul are o anumită nevoie de somn distribuită într-un interval de 24 de ore, iar această distribuție se schimbă odată cu dezvoltarea. Dacă modifici consistent o parte a ecuației, este absolut posibil să vezi efecte în cealaltă parte.

De aceea, când o familie îmi spune că „somnul de prânz merge excelent, doarme trei ore, numai noaptea avem o problemă”, eu nu declar automat cele trei ore intangibile pentru că reprezintă „somn bun”. Mă uit la toate cele 24 de ore.

Și exact asta ar trebui să facem cu orice program.

O adormire de 45 de minute este informație

În multe familii pe care le văd, copilul ajunge să petreacă enorm de mult timp „la somn” fără să doarmă, iar părintele interpretează acest timp ca pe o problemă de adormire care trebuie rezolvată prin și mai multă intervenție.

Uneori da, avem o dificultate reală de reglare sau un anumit tip de asociere pe care familia dorește să-l schimbe.

Alteori copilul ne transmite, repetat și foarte clar, că oportunitatea de somn este plasată într-un moment în care el încă nu poate dormi.

Dacă un copil pe care îl punem în pat la 19:30 adoarme constant la 20:15, faptul că noi numim 19:30 „ora lui de culcare” nu schimbă realitatea fiziologică a celor 45 de minute. Ora lui reală de adormire este 20:15. De acolo începe analiza.

Vedem ce se întâmplă dacă ajustăm distribuția zilei, dacă somnul de prânz se termină prea târziu, dacă ora dimineții s-a modificat, dacă există o tranziție sau dacă, dimpotrivă, copilul ajunge la 20:15 deja mult prea solicitat.

Nu-i cerem pur și simplu să respecte mai bine ora pe care am ales-o noi.

Uneori părinții ajung să trateze variația normală ca deficit

Cred că aceasta este partea care mă preocupă cel mai mult, pentru că produce un nivel incredibil de anxietate în jurul unei funcții biologice pe care încercăm, paradoxal, să o facem cât mai naturală.

Am primit mesaje în care părinții îmi scriu cu precizie de minute cât „lipsește” din somnul copilului lor în ziua respectivă.

„Ar trebui să aibă 14 ore și astăzi are doar 12:50.” și imediat apare întrebarea: cum recuperăm? Poate nu avem nimic de recuperat.

Dacă discutăm despre privare cronică de somn, despre un copil permanent epuizat, despre o schimbare importantă față de patternul lui obișnuit sau despre o durată situată constant în afara reperelor rezonabile pentru vârstă, evident că merită să analizăm situația.

O diferență între copil și cifra aleasă arbitrar din interiorul unui interval de trei sau patru ore nu este, în sine, o datorie de somn.

AASM recomandă, de exemplu, între 11 și 14 ore pentru copiii de 1-2 ani. Un copil sănătos care funcționează foarte bine cu aproximativ 12 ore nu „pierde” zilnic două ore doar pentru că alt copil de aceeași vârstă doarme 14 și nici nu putem produce somn la comandă doar oferind mai mult timp în pat. Putem produce timp în pat.

Nu sunt același lucru.

Cum mă uit eu la program atunci când lucrez cu un copil

Vârsta îmi oferă context, nu un răspuns.

Mă uit la ora la care începe în mod natural ziua, la cât și cum doarme noaptea, la distribuția somnurilor diurne, la ora la care acestea se termină, la durata adormirilor, la felul în care se trezește copilul din somn, la comportamentul lui pe parcursul perioadelor de veghe, la trezirile nocturne și mai ales la patternul lor, la diferențele dintre zilele cu anumite tipuri de somn și celelalte zile.

Nu mă interesează foarte tare că ieri a adormit cu 20 de minute mai greu, în lipsa altor informații. Mă interesează dacă de șapte zile durează 45 de minute adormirea. Nu mă sperie un somn scurt izolat. Mă interesează ce se întâmplă când toate somnurile au devenit brusc scurte. Nu mut un program după o singură dimineață la 5:30, însă dacă trezirea apare zi după zi, în același context, începe să devină informație.

Asta înseamnă să construiești un program individual. Nu să ignori reperele de vârstă, ci să le pui în relație cu copilul care există în fața ta.

Și presupune uneori să accepți că programul care funcționa impecabil acum trei săptămâni nu mai funcționează, fără ca nimeni să fi greșit ceva. Copiii cresc. Nevoile lor se schimbă. Somnul se reorganizează spectaculos de mult în primii ani de viață.

Nu avem de „câștigat” împotriva schimbării, avem de observat și ajustat.

Un copil nu este „bun la somn” pentru că se potrivește perfect într-un tabel

Mai există și situațiile în care un pattern care pare atipic nu trebuie pus pe seama individualității și atât. Sforăitul persistent, pauzele respiratorii, dificultățile de respirație în somn, trezirile asociate constant cu durere, o somnolență diurnă neobișnuită, modificările bruște și persistente ale somnului sau alte simptome care ridică suspiciunea unei probleme medicale merită evaluate medical.

„Fiecare copil e diferit” nu trebuie să devină nici ea încă o propoziție cu care explicăm orice. Individualizarea înseamnă tocmai să privim suficient de atent copilul încât să știm când avem în față o variație care funcționează foarte bine pentru el și când ceva nu se leagă.

Tocmai de aceea mă irită atât de tare tabelele prezentate ca adevăr absolut: ne învață să privim cifra înaintea copilului.

Un program de somn bun nu este cel care arată frumos într-o aplicație și nici cel în care toate somnurile au exact durata prevăzută pentru vârstă. Este cel în care copilul primește suficient somn pentru nevoile lui, distribuția zilei îi permite să adoarmă și să mențină somnul rezonabil de bine, iar familia nu petrece jumătate din viață încercând să forțeze organismul copilului într-un șablon care nu i se potrivește.

Tabelele pot rămâne pe telefon, doar să nu uităm cine trebuie observat înainte să le deschidem.

Dacă vrei să înțelegi copilul, nu tabelul

Am construit Ghidul Complet al Somnului 0-6 ani exact din motivul acesta: nu ca să mai adaug încă un set de reguli la cele câteva sute pe care părinții le primesc deja de pe internet, ci ca să explic suficient de bine mecanismele somnului încât să poți înțelege ce se întâmplă cu propriul copil.

Vorbim despre nevoia de somn și felul în care se schimbă, program, ferestre de veghe, tranzițiile dintre somnuri, trezirile nocturne, adormire, dimineți foarte devreme, mediu, rutine și toate acele situații în care două comportamente care arată aproape identic pot avea explicații complet diferite.

Pentru că, după un punct, nu te mai ajută să afli încă o dată câte ore „ar trebui” să doarmă copilul tău.

Te ajută să știi ce să faci cu informația pe care ți-o dă copilul pe care îl ai.